Despre vrajmasi - strategii valabile: Don Juan si Sf. Siluan s.a.

Dusmanii mei sunt eu insumi (aspecte necunoscute ale mele).
Tot asa cum toate personajele unei povesti sunt insusi cititorul povestii (aspecte necunoscute ale sale).

"Micul tiran este un tortionar-cineva care fie detine putere de viata si moarte asupra luptatorului sau pur si simplu il plictiseste pina la distragere"-Don Juan

"Importanta de sine este cel mai mare inamic al omului.Ceea ce il slabeste este sentimentul de a fi ofensat de faptele si actiunile celorlalti oameni. Importanta de sine face ca omul sa-si petreaca cea mai mare parte din viata ofensat de cineva sau ceva"-Don Juan

"Binefacatorul meu spunea ca un luptator ce se intilneste cu un mic tiran este un luptator norocos.-Don Juan (in Carlos Castaneda - “Focul Launtric” p.34)

“Dar mai sunt şi alte tipuri de ochelari: ochelari pentru a vedea greşelile (totdeauna ale altora), pentru a vedea nemulţumiri (totdeauna ale noastre), pentru a vedea proştii (totdeauna altii), pentru a vedea duşmani pretutindeni, pentru a vedea răutatea (totdeauna la alţii), pentru a vedea motive de ceartă sau de scandal, etc. Şi ochelarii aceştia ne ajută să fim cu totul şi cu totul speciali: orgolioşi, veşnic nemulţumiţi, plângăreţi, chiţibuşari, cârcotaşi, criticişti, catastrofici, negativişti, persecutaţi, obidiţi, certăreţi, scandalagii, insensibili, nesimţiţi, agitaţi şi dizarmonici. Existenţa acestor tipuri de ochelari se pierde în negura timpurilor şi, cu toate acestea, moda lor se pare că nu a trecut, încă.”

Micii tirani

Exista doua subclase de mici tirani:
A. Prima consista in micii tirani ce persecuta si aduc nenorociri si nefericire tuturor, dar fara sa cauzeze efectiv moartea cuiva. Ei erau denumiti micutii tirani si erau divizati in 4 subcategorii:
1. Cei ce chinuie cu brutalitate si violenta
2. Cei ce creeaza o stare de teroare fiind perversi
3. Cei ce oprima cu tristetea lor
4. si ultimii, cei ce tortureaza facindu-i pe luptatori sa devina miniosi.

B. A doua consta in micii tirani ce sint exasperanti si siciiitori la maxim.Ei erau denumiti micii tirani de doua parale.
"La Gorda se afla intr-o clasa nascocita pentru ea, a adaugat el. Ea actioneaza, ca un tiran de doua parale. Te siciie pina te face bucati si apoi te face sa fii minios. Ba chiar te si pocneste. Dar cu toata aceasta atitudine de fapt te invata detasarea.....

As spune ca strategia te invata cum sa scapi de importanta de sine, dar si te pregateste ca luptator pentru realizarea finala, ca impecabilitatea este singurul lucru care conteaza pe calea cunoasterii." Don Juan

Petty Tyrants

Don Juan did not discuss the mastery of awareness with me until months later. We were at that time in the house where the nagual's party lived.

"Let's go for a walk," don Juan said to me, placing his hand on my shoulder. "Or better yet, let's go to the town's square, where there are a lot of people, and sit down and talk."

I was surprised when he spoke to me, as I had been in the house for a couple of days then and he had not said so much as hello.

As don Juan and I were leaving the house, la Gorda intercepted us and demanded that we take her along. She seemed determined not to take no for an answer. Don Juan in a very stern voice told her that he had to discuss something in private with me.

"You're going to talk about me," la Gorda said, her tone and gestures betraying both suspicion and annoyance.

"You're right," don Juan replied dryly. He moved past her without turning to look at her.

I followed him, and we walked in silence to the town's square. When we sat down I asked him what on earth we would find to discuss about la Gorda. I was still smarting from her look of menace when we left the house.

"We have nothing to discuss about la Gorda or anybody else," he said. "I told her that just to provoke her enormous self-importance. And it worked. She is furious with us. If I know her, by now she will have talked to herself long enough to have built up her confidence and her righteous indignation at having been refused and made to look like a fool. I wouldn't be surprised if she barges in on us here, at the park bench."

"If we're not going to talk about la Gorda, what are we going to discuss?" I asked.

"We're going to continue the discussion we started in Oaxaca," he replied. "To understand the explanation of awareness will require your utmost effort and your willingness to shift back and forth between levels of awareness. While we are involved in our discussion I will demand your total concentration and patience."

Half-complaining, I told him that he had made me feel very uncomfortable by refusing to talk to me for the past two days. He looked at me and arched his brows. A smile played on his lips and vanished. I realized that he was letting me know I was no better than la Gorda.

"I was provoking your self-importance," he said with a frown. "Self-importance is our greatest enemy. Think about it?what weakens us is feeling offended by the deeds and misdeeds of our fellow men. Our self-importance requires that we spend most of our lives offended by someone.

"The new seers recommended that every effort should be made to eradicate self-importance from the lives of warriors. I have followed that recommendation, and much of my endeavors with you has been geared to show you that without self-importance we are invulnerable."

As I listened his eyes suddenly became very shiny. I was thinking to myself that he seemed to be on the verge of laughter and there was no reason for it when I was startled by an abrupt, painful slap on the right side of my face.

I jumped up from the bench. La Gorda was standing behind me, her hand still raised. Her face was flushed with anger.

"Now you can say what you like about me and with more justification," she shouted. "If you have anything to say, however, say it to my face!"

Her outburst appeared to have exhausted her, because she sat down on the cement and began to weep. Don Juan was transfixed with inexpressible glee. I was frozen with sheer fury. La Gorda glared at me and then turned to don Juan and meekly told him that we had no right to criticize her.

Don Juan laughed so hard he doubled over almost to the ground. He couldn't even speak. He tried two or three times to say something to me, then finally got up and walked away, his body still shaking with spasms of laughter.

I was about to run after him, still glowering at la Gorda?at that moment I found her despicable ? when something extraordinary happened to me. I realized what don Juan had found so hilarious. La Gorda and I were horrendously alike. Our self-importance was monumental. My surprise and fury at being slapped were just like la Gorda's feelings of anger and suspicion. Don Juan was right. The burden of selfimportance is a terrible encumbrance.

I ran after him then, elated, the tears flowing down my cheeks. I caught up with him and told him what I had realized. His eyes were shining with mischievousness and delight.

"What should I do about la Gorda?" I asked.

"Nothing," he replied. "Realizations are always personal."

He changed the subject and said that the omens were telling us to continue our discussion back at his house, either in a large room with comfortable chairs or in the back patio, which had a roofed corridor around it. He said that whenever he conducted his explanation inside the house those two areas would be off limits to everyone else.

We went back to the house. Don Juan told everyone what la Gorda had done. The delight all the seers showed in taunting her made la Gorda's position extremely uncomfortable.

"Self-importance can't be fought with niceties," don Juan commented when I expressed my concern about la Gorda.

He then asked everyone to leave the room. We sat down and don Juan began his explanations.

He said that seers, old and new, are divided into two categories. The first one is made up of those who are willing to exercise self-restraint and can channel their activities toward pragmatic goals, which would benefit other seers and man in general. The other category consists of those who don't care about self-restraint or about any pragmatic goals. It is the consensus among seers that the latter have failed to resolve the problem of self-importance.

"Self-importance is not something simple and naive," he explained. "On the one hand, it is the core of everything that is good in us, and on the other hand, the core of everything that is rotten. To get rid of the self-importance that is rotten requires a masterpiece of strategy. Seers, through the ages, have given the highest praise to those who have accomplished it."

I complained that the idea of eradicating self-importance, although very appealing to me at times, was really incomprehensible; I told him that I found his directives for getting rid of it so vague I could not follow them.

"I've said to you many times," he said, "that in order to follow the path of knowledge one has to be very imaginative. You see, in the path of knowledge nothing is as clear as we'd like it to be."

My discomfort made me argue that his admonitions about self-importance reminded me of Catholic dieturns. After a lifetime of being told about the evils of sin, I had become callous.

"Warriors fight self-importance as a matter of strategy, not principle," he replied. "Your mistake is to understand what I say in terms of morality."

"I see you as a highly moral man, don Juan," I insisted.

"You've noticed my impeccability, that's all," he said.

"Impeccability, as well as getting rid of self-importance, is too vague a concept to be of any value to me," I remarked.

Don Juan choked with laughter, and I challenged him to explain impeccability.

"Impeccability is nothing else but the proper use of energy," he said. "My statements have no inkling of morality. I've saved energy and that makes me impeccable. To understand this, you have to save enough energy yourself."

We were quiet for a long time. I wanted to think about what he had said. Suddenly, he started talking again.

"Warriors take strategic inventories," he said. "They list everything they do. Then they decide which of those things can be changed in order to allow themselves a respite, in terms of expending their energy."

I argued that their list would have to include everything under the sun. He patiently answered that the strategic inventory he was talking about covered only behavioral patterns that were not essential to our survival and well-being.

I jumped at the opportunity to point out that survival and well-being were categories that could be interpreted in endless ways, hence, there was no way of agreeing what was or was not essential to survival and well-being.

As I kept on talking I began to lose momentum. Finally, I stopped because I realized the futility of my arguments.

Don Juan said then that in the strategic inventories of warriors, self-importance figures as the activity that consumes the greatest amount of energy, hence, their effort to eradicate it.

"One of the first concerns of warriors is to free that energy in order to face the unknown with it," don Juan went on. "The action of rechanneling that energy i? impeccability."

He said that the most effective strategy was worked out by the seers of the Conquest, the unquestionable masters of stalking. It consists of six elements that interplay with one another. Five of them are called the attributes of warriorship: control, discipline, forbearance, timing, and will. They pertain to the world of the warrior who is fighting to lose self-importance. The sixth element, which is perhaps the most important of all, pertains to the outside world and is called the petty tyrant.

He looked at me as if silently asking me whether or not I had understood.

"I'm really mystified," I said. "You keep on saying that la Gorda is the petty tyrant of my life. Just what is a petty tyrant?"

"A petty tyrant is a tormentor," he replied. "Someone who either holds the power of life and death over warriors or simply annoys them to distraction."

Don Juan had a beaming smile as he spoke to me. He said that the new seers developed their own classification of petty tyrants; although the concept is one of their most serious and important findings, the new seers had a sense of humor about it. He assured me that there was a tinge of malicious humor in every one of their classifications, because humor was the only means of counteracting the compulsion of human awareness to take inventories and to make cumbersome classifications.

The new seers, in accordance with their practice, saw fit to head their classification with the primal source of energy, the one and only ruler in the universe, and they called it simply the tyrant. The rest of the despots and authoritarians were found to be, naturally, infinitely below the category of tyrant. Compared to the source of everything, the most fearsome, tyrannical men are buffoons; consequently, they were classified as petty tyrants, pinches tiranos.

He said that there were two subclasses of minor petty tyrants. The first subclass consisted of the petty tyrants who persecute and inflict misery but without actually causing anybody's death. They were called little petty tyrants, pinches tiranitos. The second consisted of the petty tyrants who are only exasperating and bothersome to no end. They were called small-fry petty tyrants, repinches tiranitos, or teensy-weensy petty tyrants, pinches tiranitos chiquititos.

I thought his classifications were ludicrous. I was sure that he was improvising the Spanish terms. I asked him if that was so.

"Not at all," he replied with an amused expression. "The new seers were great ones for classifications. Genaro is doubtless one of the greatest; if you'd observe him carefully, you'd realize exactly how the new seers feel about their classifications."

He laughed uproariously at my confusion when I asked him if he was pulling my leg.

"I wouldn't dream of doing that," he said, smiling. "Genaro may do that, but not I, especially when I know how you feel about classifications. It's just that the new seers were terribly irreverent."

He added that the little petty tyrants are further divided into four categories. One that torments with brutality and violence. Another that does it by creating unbearable apprehension through deviousness. Another which oppresses with sadness. And the last, which torments by making warriors rage.

"La Gorda is in a class of her own," he added. "She is an acting, small-fry petty tyrant. She annoys you to pieces and makes you rage. She even slaps you. With all that she is teaching you detachment."

"That's not possible!" I protested.

"You haven't yet put together all the ingredients of the new seers' strategy," he said. "Once you do that, you'll know how efficient and clever is the device of using a petty tyrant. I would certainly say that the strategy not only gets rid of self-importance; it also prepares warriors for the final realization that impeccability is the only thing that counts in the path of knowledge."

He said that what the new seers had in mind was a deadly maneuver in which the petty tyrant is like a mountain peak and the attributes of warriorship are like climbers who meet at the summit.

"Usually, only four attributes are played," he went on. "The fifth, will, is always saved for an ultimate confrontation, when warriors are facing the firing squad, so to speak."

"Why is it done that way?"

"Because wilt belongs to another sphere, the unknown. The other four belong to the known, exactly where the petty tyrants are lodged. In fact, what turns human beings into petty tyrants is precisely the obsessive manipulation of the known."

Don Juan explained that the interplay of all the five attributes of warriorship is done only by seers who are also impeccable warriors and have mastery over will. Such an interplay is a supreme maneuver that cannot be performed on the daily human stage.

"Four attributes are all that is needed to deal with the worst of petty tyrants," he continued. "Provided, of course, that a petty tyrant has been found. As I said, the petty tyrant is the outside element, the one we cannot control and the element that is perhaps the most important of them all. My benefactor used to say that the warrior who stumbles on a petty tyrant is a lucky one. He meant that you're fortunate if you come upon one in your path, because if you don't, you have to go out and look for one."

He explained that one of the greatest accomplishments of the seers of the Conquest was a construct he called the three-phase progression. By understanding the nature of man, they were able to reach the incontestable conclusion that if seers can hold their own in facing petty tyrants, they can certainly face the unknown with impunity, and then they can even stand the presence of the unknowable.

"The average man's reaction is to think that the order of that statement should be reversed," he went on. "A seer who can hold his own in the face of the unknown can certainly face petty tyrants. But that's not so. What destroyed the superb seers of ancient times was that assumption. We know better now. We know that nothing can temper the spirit of a warrior as much as the challenge of dealing with impossible people in positions of power. Only under those conditions can warriors acquire the sobriety and serenity to stand the pressure of the unknowable."

I vociferously disagreed with him. I told him that in my opinion tyrants can only render their victims helpless or make them as brutal as they themselves are. I pointed out that countless studies had been done on the effects of physical and psychological torture on such victims.

"The difference is in something you just said," he retorted. "They are victims, not warriors. Once I felt just as you do. I'll tell you what made me change, but first let's go back again to what I said about the Conquest. The seers of that time couldn't have found a better ground. The Spaniards were the petty tyrants who tested the seers' skills to the limit; after dealing with the conquerors, the seers were capable of facing anything. They were the lucky ones. At that time there were petty tyrants everywhere.

"After all those marvelous years of abundance things changed a great deal. Petty tyrants never again had that scope; it was only during those times that their authority was unlimited. The perfect ingredient for the making of a superb seer is a petty tyrant with unlimited prerogatives.

"In our times, unfortunately, seers have to go to extremes to find a worthy one. Most of the time they have to be satisfied with very small fry."

"Did you find a petty tyrant yourself, don Juan?"

"I was lucky. A king-size one found me. At the time, though, I felt like you; I couldn't consider myself fortunate."

Don Juan said that his ordeal began a few weeks before he met his benefactor. He was barely twenty years old at the time. He had gotten a job at a sugar mill working as a laborer. He had always been very strong, so it was easy for him to get jobs that required muscle. One day when he was moving some heavy sacks of sugar a woman came by. She was very well dressed and seemed to be a woman of means. She was perhaps in her fifties, don Juan said, and very domineering. She looked at don Juan and then spoke to the foreman and left. Don Juan was then approached by the foreman, who told him that for a fee he would recommend him for a job in the boss's house. Don Juan told the man that he had no money. The foreman smiled and said not to worry because he would have plenty on payday. He patted don Juan's back and assured him it was a great honor to work for the boss.

Don Juan said that being a lowly ignorant Indian living hand-to-mouth, not only did he believe every word, he thought a good fairy had touched him. He promised to pay the foreman anything he wished. The foreman named a large sum, which had to be paid in installments.

Immediately thereafter the foreman himself took don Juan to the house, which was quite a distance from the town, and left him there with another foreman, a huge, somber, ugly man who asked a lot of questions. He wanted to know about don Juan's family. Don Juan answered that he didn't have any. The man was so pleased that he even smiled through his rotten teeth.

He promised don Juan that they would pay him plenty, and that he would even be in a position to save money, because he didn't have to spend any, for he was going to live and eat in the house.

The way the man laughed was terrifying. Don Juan knew that he had to escape immediately. He ran for the gate, but the man cut in front of him with a revolver in his hand. He cocked it and rammed it into don Juan's stomach. "You're here to work yourself to the bone," he said. "And don't you forget it." He shoved don Juan around with a billy club. Then he took him to the side of the house and, after observing that he worked his men every day from sunrise to sunset without a break, he put don Juan to work digging out two enormous tree stumps. He also told don Juan that if he ever tried to escape or went to the authorities he would shoot him dead?and that if don Juan should ever get away, he would swear in court that don Juan had tried to murder the boss. "You'll work here until you die," he said. "Another Indian will get your job then, just as you're taking a dead Indian's place."

Don Juan said that the house looked like a fortress, with armed men with machetes everywhere. So he got busy working and tried not to think about his predicament. At the end of the day, the man came back and kicked him all the way to the kitchen, because he did not like the defiant look in don Juan's eyes. He threatened to cut the tendons of don Juan's arms if he didn't obey him.

In the kitchen an old woman brought food, but don Juan was so upset and afraid that he couldn't eat. The old woman advised him to eat as much as he could. He had to be strong, she said, because his work would never end. She warned him that the man who had held his job had died just a day earlier. He was too weak to work and had fallen from a second-story window.

Don Juan said that he worked at the boss's place for three weeks and that the man bullied him every moment of every day. He made him work under the most dangerous conditions, doing the heaviest work imaginable, under the constant threat of his knife, gun, or billy club. He sent him daily to the stables to clean the stalls while the nervous stallions were in them. At the beginning of every day don Juan thought it would be his last one on earth. And surviving meant only that he had to go through the same hell again the next day.

What precipitated the end was don Juan's request to have some time off. The pretext was that he needed to go to town to pay the foreman of the sugar mill the money that he owed him. The other foreman retorted that don Juan could not stop working, not even for a minute, because he was in debt up to his ears just for the privilege of working there.

Don Juan knew that he was done for. He understood the man's maneuvers. Both he and the other foreman were in cahoots to get lowly Indians from the mill, work them to death, and divide their salaries. That realization angered him so intensely that he ran through the kitchen screaming and got inside the main house. The foreman and the other workers were caught totally by surprise. He ran out the front door and almost got away, but the foreman caught up with him on the road and shot him in the chest. He left him for dead.

Don Juan said that it was not his destiny to die; his benefactor found him there and tended him until he got well.

"When I told my benefactor the whole story," don Juan said, "he could hardly contain his excitement. That foreman is really a prize, ' my benefactor said. 'He is too good to be wasted. Someday you must go back to that house. '

"He raved about my luck in finding a one-in-a-million petty tyrant with almost unlimited power. I thought the old man was nuts. It was years before I fully understood what he was talking about."

"That is one of the most horrible stories I have ever heard," I said. "Did you really go back to that house?"

"I certainly did, three years later. My benefactor was right. A petty tyrant like that one was one in a million and couldn't be wasted."

"How did you manage to go back?"

"My benefactor developed a strategy using the four attributes of warriorship: control, discipline, forbearance, and timing."

Don Juan said that his benefactor, in explaining to him what he had to do to profit from facing that ogre of a man, also told him what the new seers considered to be the four steps on the path of knowledge. The first step is the decision to become apprentices. After the apprentices change their views about themselves and the world they take the second step and become warriors, which is to say, beings capable of the utmost discipline and control over themselves. The third step, after acquiring forbearance and timing, is to become men of knowledge. When men of knowledge learn to see they have taken the fourth step and have become seers.

His benefactor stressed the fact that don Juan had been on the path of knowledge long enough to have acquired a minimum of the first two attributes: control and discipline. Don Juan emphasized that both of these attributes refer to an inner state. A warrior is self-oriented, not in a selfish way, but in the sense of a total and continuous examination of the self.

"At that time, I was barred from the other two attributes," don Juan went on. "Forbearance and timing are not quite an inner state. They are in the domain of the man of knowledge. My benefactor showed them to me through his strategy."

"Does this mean that you couldn't have faced the petty tyrant by yourself?" I asked.

"I'm sure that I could have done it myself, although I have always doubted that I would have carried it off with flair and joyfulness. My benefactor was simply enjoying the encounter by directing it. The idea of using a petty tyrant is not only for perfecting the warrior's spirit, but also for enjoyment and happiness."

"How could anyone enjoy the monster you described?"

"He was nothing in comparison to the real monsters that the new seers faced during the Conquest. By all indications those seers enjoyed themselves blue dealing with them. They proved that even the worst tyrants can bring delight, provided, of course, that one is a warrior."

Don Juan explained that the mistake average men make in confronting petty tyrants is not to have a strategy to fall back on; the fatal flaw is that average men take themselves too seriously; their actions and feelings, as well as those of the petty tyrants, are allimportant. Warriors, on the other hand, not only have a well-thought-out strategy, but are free from self-importance. What restrains their self-importance is that they have understood that reality is an interpretation we make. That knowledge was the definitive advantage that the new seers had over the simple-minded Spaniards.

He said that he became convinced he could defeat the foreman using only the single realization that petty tyrants take themselves with deadly seriousness while warriors do not.

Following his benefactor's strategic plan, therefore, don Juan got a job in the same sugar mill as before. Nobody remembered that he had worked there in the past; peons came to that sugar mill and left it without leaving a trace.

His benefactor's strategy specified that don Juan had to be solicitous of whoever came to look for another victim. As it happened, the same woman came and spotted him, as she had done years ago. This time he was physically even stronger than before.

The same routine took place. The strategy, however, called for refusing payment to the foreman from the outset. The man had never been turned down and was taken aback. He threatened to fire don Juan from the job. Don Juan threatened him back, saying that he would go directly to the lady's house and see her. Don Juan knew that the woman, who was the wife of the owner of the mill, did not know what the two foremen were up to. He told the foreman that he knew where she lived, because he had worked in the surrounding fields cutting sugar cane. The man began to haggle, and don Juan demanded money from him before he would accept going to the lady's house. The foreman gave in and handed him a few bills. Don Juan was perfectly aware that the foreman's acquiescence was just a ruse to get him to go to the house.

"He himself once again took me to the house," don Juan said. "It was an old hacienda owned by the people of the sugar mill?rich men who either knew what was going on and didn't care, or were too indifferent even to notice.

"As soon as we got there, I ran into the house to look for the lady. I found her and dropped to my knees and kissed her hand to thank her. The two foremen were livid.

"The foreman at the house followed the same pattern as before. But I had the proper equipment to deal with him; I had control, discipline, forbearance, and timing. It turned out as my benefactor had planned it. My control made me fulfill the man's most asinine demands. What usually exhausts us in a situation like that is the wear and tear on our self-importance. Any man who has an iota of pride is ripped apart by being made to feel worthless.

"I gladly did everything he asked of me. I was joyful and strong. And I didn't give a fig about my pride or my fear. I was there as an impeccable warrior. To tune the spirit when someone is trampling on you is called control."

Don Juan explained that his benefactor's strategy required that instead of feeling sorry for himself as he had done before, he immediately go to work mapping the man's strong points, his weaknesses, his quirks of behavior.

He found that the foreman's strongest points were his violent nature and his daring. He had shot don Juan in broad daylight and in sight of scores of onlookers. His great weakness was that he liked his job and did not want to endanger it. Under no circumstances could he attempt to kill don Juan inside the compound in the daytime. His other weakness was that he was a family man. He had a wife and children who lived in a shack near the house.

"To gather all this information while they are beat ing you up is called discipline," don Juan said. "The man was a regular fiend. He had no saving grace. Ac cording to the new seers, a perfect petty tyrant has no redeeming feature."

Don Juan said that the other two attributes of warriorship, forbearance and timing, which he did not yet have, had been automatically included in his benefactor's strategy. Forbearance is to wait patiently?no rush, no anxiety?a simple, joyful holding back of what is due.

"I groveled daily," don Juan continued, "sometimes crying under the man's whip. And yet I was happy. My benefactor's strategy was what made me go from day to day without hating the man's guts. I was a warrior. I knew that I was waiting and I knew what I was waiting for. Right there is the great joy of warriorship."

He added that his benefactor's strategy called for a systematic harassment of the man by taking cover with a higher order, just as the seers of the new cycle had done during the Conquest by shielding themselves with the Catholic church. A lowly priest was sometimes more powerful than a nobleman.

Don Juan's shield was the lady who got him the job. He kneeled in front of her and called her a saint every time he saw her. He begged her to give him the medallion of her patron saint so he could pray to him for her health and well-being.

"She gave me one," don Juan went on, "and that rattled the foreman to pieces. And when I got the servants to pray at night he nearly had a heart attack. I think he decided then to kill me. He couldn't afford to let me go on.

"As a countermeasure I organized a rosary among all the servants of the house. The lady thought I had the makings of a most pious man.

"I didn't sleep soundly after that, nor did I sleep in my bed. I climbed to the roof every night. From there I saw the man twice looking for me in the middle of the night with murder in his eyes.

"Daily he shoved me into the stallions' stalls hoping that I would be crushed to death, but I had a plank of heavy boards that I braced against one of the corners and protected myself behind it. The man never knew because he was nauseated by the horses?another of his weaknesses, the deadliest of all, as things turned out."

Don Juan said that timing is the quality that governs the release of all that is held back. Control, discipline, and forbearance are like a dam behind which everything is pooled. Timing is the gate in the dam.

The man knew only violence, with which he terrorized. If his violence was neutralized he was rendered nearly helpless. Don Juan knew that the man would not dare to kill him in view of the house, so one day, in the presence of the other workers but in sight of his lady as well, don Juan insulted the man. He called him a coward, who was mortally afraid of the boss's wife.

His benefactor's strategy had called for being on the alert for a moment like that and using it to turn the tables on the petty tyrant. Unexpected things always happen that way. The lowest of the slaves suddenly makes fun of the tyrant, taunts him, makes him feel ridiculous in front of significant witnesses, and then rushes away without giving the tyrant time to retaliate.

"A moment later, the man went crazy with rage, but I was already solicitously kneeling in front of the lady," he continued.

Don Juan said that when the lady went inside the house, the man and his friends called him to the back, allegedly to do some work. The man was very pale, white with anger. From the sound of his voice don Juan knew what the man was really planning to do. Don Juan pretended to acquiesce, but instead of heading for the back, he ran for the stables. He trusted that the horses would make such a racket the owners would come out to see what was wrong. He knew that the man would not dare shoot him. That would have been too noisy and the man's fear of endangering his job was too overpowering. Don Juan also knew that the man would not go where the horses were?that is, unless he had been pushed beyond his endurance.

"I jumped inside the stall of the wildest stallion," don Juan said, "and the petty tyrant, blinded by rage, took out his knife and jumped in after me. I went instantly behind my planks. The horse kicked him once and it was all over.

"I had spent six months in that house and in that period of time I had exercised the four attributes of warriorship. Thanks to them, I had succeeded. Not once had I felt sorry for myself or wept in impotence. I had been joyful and serene. My control and discipline were as keen as they'd ever been, and I had had a firsthand view of what forbearance and timing did for impeccable warriors. And I had not once wished the man to die.

"My benefactor explained something very interesting. Forbearance means holding back with the spirit something that the warrior knows is rightfully due. It doesn't mean that a warrior goes around plotting to do anybody mischief, or planning to settle past scores. Forbearance is something independent. As long as the warrior has control, discipline, and timing, forbearance assures giving whatever is due to whoever deserves it."

"Do petty tyrants sometimes win, and destroy the warrior facing them?" I asked.

"Of course. There was a time when warriors died like flies at the beginning of the Conquest. Their ranks were decimated. The petty tyrants could put anyone to death, simply acting on a whim. Under that kind of pressure seers reached sublime states."

Don Juan said that that was the time when the surviving seers had to exert themselves to the limit to find new ways.

"The new seers used petty tyrants," don Juan said, staring at me fixedly, "not only to get rid of their selfimportance, but to accomplish the very sophisticated maneuver of moving themselves out of this world. You'll understand that maneuver as we keep on discussing the mastery of awareness."

I explained to don Juan that what I had wanted to know was whether, in the present, in our times, the petty tyrants he had called small fry could ever defeat a warrior.

"All the time," he replied. "The consequences aren't as dire as those in the remote past. Today it goes without saying that warriors always have a chance to recuperate or to retrieve and come back later. But there is another side to this problem. To be defeated by a small-fry petty tyrant is not deadly, but devastating. The degree of mortality, in a figurative sense, is almost as high. By that I mean that warriors who succumb to a small-fry petty tyrant are obliterated by their own sense of failure and unworthiness. That spells high mortality to me."

"How do you measure defeat?"

"Anyone who joins the petty tyrant is defeated. To act in anger, without control and discipline, to have no forbearance, is to be defeated."

"What happens after warriors are defeated?"

"They either regroup themselves or they abandon the quest for knowledge and join the ranks of the petty tyrants for life."



Treptele iubirii de vrajmasi

Iubirea de vrajmasi dupa Sfantul Siluan Athonitul


Multe religii recomanda iubirea aproapelui; crestinismul singur cere iubirea vrajmasilor. In aceasta privinta Noul Testament este in ruptura cu Vechiul, care opunea violentelor suferite legea talionului: "ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mana pentru mana, picior pentru picior, arsura pentru arsura, rana pentru rana, moarte pentru moarte" (Is 21, 24-25).

Hristos Insusi semnaleaza aceasta singularitate si ruptura atunci cand spune: "Porunca noua va dau voua: sa va iubiti unii pe altii asa cum v-am iubit si Eu pe voi. Din aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, de veti avea dragoste unii fata de altii" (In 13, 34-35), si mai mult inca atunci cand da aceasta invatatura intemeietoare, pe care trebuie sa o reproducem integral caci, din ea deriva intreaga invatatura patristica:

"Ati auzit ca s-a zis: ochi pentru ochi si dinte pentru dinte. Eu insa va spun voua: Nu va impotriviti celui rau, iar cui te loveste peste obrazul drept, intoarce-i-l si pe celalalt. ... Ati auzit ca s-a zis: Sa iubesti pe aproapele tau si sa urasti pe vrajmasul tau. Eu insa va zic voua: Iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ca va vatama si va prigonesc, ca sa fiti fiii Tatalui vostru Celui din ceruri, pentru ca El face sa rasara soarele peste cei rai si peste cei buni si trimite ploaie peste cei drepti si peste cei nedrepti" (Mt 5, 38-39, 43-45)

"Si precum voiti sa va faca voua oamenii faceti-le si voi asemenea; caci daca iubiti pe cei ce va iubesc ce rasplata puteti avea? Fiindca si pacatosii iubesc pe cei ce-i iubesc pe ei. Si daca faceti bine celor ce va fac voua bine, ce multumire puteti avea? Pentru ca si pacatosi acelasi lucru il fac" (Lc 31-33). "Si daca imbratisati numai pe fratii vostri, ce faceti mai mult? Au nu fac si paganii acelasi lucru? Fiti dar voi desavarsiti, precum Tatal vostru cel ceresc desavarsit este" (Mt 5, 47-48).

In Vechiul Testament, legea talionului, inteleasa in sensul ei cel mai pozitiv, avea drept scop descurajarea nedreptatii si iudeii au stiut sa rupa cu ea pentru a raspunde exigentelor mai inalte prefigurandu-le pe cele ale lui Hristos. Luata "ad litteram", ea parea insa sa aduca razbunarii chezasia legii divine si ducea cel mai adeseori la favorizarea inlantuirii violentelor ce se prelungeau indefinit.

Porunca lui Hristos de a intinde si celalalt obraz celui care te loveste vine sa rupa aceasta inlantuire. Hristos insa nu porunceste doar sa nu raspundem raului cu rau, ci si sa raspundem raului cu bine. Ucenicul lui Hristos se distinge numai de pacatosi, dar si de pagani, prin faptul ca nu se limiteaza la a iubi pe cei ce-l iubesc si ii fac bine, ci se straduieste sa-i iubeasca pe cei ce-l urasc si-l maltrateaza. El este chemat la desavarsire de Dumnezeu insusi, Care trateaza pe toti oamenii, buni sau rai, in mod egal.

Iubirea e o dispozitie launtrica ce nu poate fi descrisa intr-un mod adecvat. Ii putem insa preciza conditiile si manifestarile. In acest fel e posibil ca, urmand indicatiile Parintilor, sa definim diferitele trepte ale iubirii de vrajmasi, de la cele mai elementare pana la cele mai inalte.

1. Prima treapta, dupa Sfantul Ioan Hrisostom, e de a nu face primii raul.

2. Cea de-a doua treapta, potrivit aceluiasi sfant, e de a nu ne razbuna pe masura a chiar suferintei care ni s-a facut.

Aceste doua prime trepte nu par a tine propriu-zis de iubirea de vrajmasi; ele sunt totusi conditiile sale cele mai elementare, si nu este inutil sa le reamintim aici, intr-atat de instinctiva si spontana e inclinatia de a ne ataca dusmanii sau de a ne razbuna pe ei, fara a uita ca insa ea primeste cautiunea legii vechi-testamentare a talionului inteles intr-un sens literal.

3. Cea de-a treia treapta e de a nu ne razbuna deloc, si de a lasa razbunarea in grija lui Dumnezeu. Acest lucru corespunde sfaturilor Apostolului: "Nu rasplatiti nimanui raul cu rau" (Rm 12,17); "nu va razbunati voi singuri, iubitilor, ci lasati loc maniei lui Dumnezeu; caci scris este: A mea este razbunarea, Eu voi rasplati, zice Domnul" (Rm 12, 19). In acest sens, Sfantul Isaac Sirul sfatuieste: "Lasa-te prigonit, dar nu prigoni. Lasa-te rastignit, dar nu rastigni. Lasa-te ocarat, dar nu ocara. Lasa-te defaimat, dar nu defaima".

4. A patra treapta e de a nu ne impotrivi. Aceasta atitudine corespunde sfatului lui Hristos: "Eu insa va spun voua: Nu va impotriviti celui rau!" (Mt 5, 39).

5. A cincea treapta e de a nu ne infuria la randul nostru pentru ceea ce ne fac vrajmasii, ci de a-i suporta, de a da dovada de rabdare, de a indura tot ceea ce ne fac sa suferim, dupa exemplul Apostolului: "Prigoniti, rabdam" (1 Co 4, 12) si dupa idealul pe care il fixeaza altundeva: "caci de va robeste cineva, de va mananca cineva, de va ia ce este al vostru, de va priveste cineva cu mandrie, de va loveste cineva peste obraz - rabdati" (2 Co 11, 20).

6. A sasea treapta e de a nu ne mahni launtric pentru afronturile, injuriile, incercarile si intristarile pe care ne fac sa le suferim vrajmasii nostri, sau cum spune Sfantul Simeon Noul Teolog "de a avea neschimbat aceeasi buna simtire egala pentru cei ce ne batjocoresc in fata, ne calomniaza, ne judeca, ne osandesc, ne injura si ne scuipa in fata, si pentru cei ce iau in afara infatisarea prieteniei, dar pe ascuns fac aceleasi lucruri fara sa se poata insa ascunde de fapt".

Sa observam ca aceasta atitudine se poate situa la diferite niveluri, pentru ca ea insasi are trepte. Pe treapta cea mai de jos, ea poate fi legata de dispret, si asadar sa fie opusa iubirii; pe o treapta mai inalta, ea poate fi legata de indiferenta, si asadar nu este conforma inca iubirii; pe treptele mai inalte, ea poate da marturie ca am atins nepatimirea, si mai sus inca, sa fie legata de adevarata iubire.

7. A saptea treapta e de a privi ocarile primite drept o binefacere, de a ne bucura de ele si de a multumi lui Dumnezeu. Cine a atins aceasta treapta simte intelesul acestor cuvinte ale lui Hristos: "Fericiti veti fi cand va vor ocara si va vor prigoni si vor zice tot cuvantul rau impotriva voastra mintind din pricina Mea" (Mt 5, 11).

E lucru obisnuit ca Parintii sa ne sfatuiasca sa-l privim pe cel ce ne ocaraste drept un medic ce vine in chip providential sa vindece sufletul nostru de boli (mai cu seama de slava desarta si de mandrie), si sa sublinieze folosul duhovnicesc pe care-l putem scoate pentru aici si pentru lumea de dincolo din ceea ce ei ne fac sa suferim.

O apoftegma relateaza ca Sfantul Zosima sublinia: "Daca cineva il tine minte pe fratele care l-a mahnit, suparat sau ocarat, trebuie sa-si aduca aminte de el ca de un doctor trimis de Hristos, sa-l priveasca drept un binefacator. Caci daca te mahnesti in asemenea imprejurari e pentru ca sufletul tau e bolnav. Caci daca n-ai fi bolnav, n-ai suferi. Trebuie insa sa multumesti acestui frate fiindca datorita lui iti cunosti boala, trebuie sa te rogi pentru el si sa primesti ce vine de la el ca pe niste leacuri trimise tie de Domnul".

Sfantul Ioan din Gaza scrie mai general: "Daca suntem drepti, incercarea ce ne vine (de la vrajmasii nostri) e spre inaintarea noastra, iar daca suntem nedrepti, e pentru iertarea pacatelor si indreptarea noastra, e un exercitiu si o lectie de rabdare".

8. A opta treapta e de a ne oferi de bunavoie ocarilor. Aceasta atitudine corespunde sfatului lui Hristos: "De te loveste cineva peste obrazul drept, intoarce-i-l si pe celalalt" (Mt 5, 39).

9. A noua treapta e de a voi sa suferim mai mult decat vor altii sa ne faca sa induram.

10. A zecea treapta e de a nu avea ura pentru cei ce ne maltrateaza.

11. A unsprezecea treapta e de a nu simti ranchiuna, de a nu avea nici manie, nici resentiment fata de vrajmasii nostri. "Iubirea - scrie Sfantul Ioan Scararul - este propriu-zis lepadarea oricarui cuget potrivnic, caci iubirea nu socoteste raul (1 Co 13, 5)".

12. A douasprezecea treapta e de a nu-i invinui pe vrajmasii nostri, de a nu-i critica, de a nu vorbi rau drept de ei si chiar de a nu descoperi altora raul pe care ni-l fac.

13. A treisprezecea treapta e de a nu avea nici un dispret pentru ei.

14. A paisprezecea treapta e de a nu avea in noi nici o urma de aversiune sau respingere fata de ei.

15. A cincisprezecea treapta e de a nu incerca nici cea mai mica amaraciune fata de ei la gandul a ceea ce ne-au facut, nici cea mai mica intristare.

16. A saisprezecea treapta e de a nu-i judeca defel, ci de a privi la propriile noastre nedreptati. Acest lucru corespunde poruncii lui Hristos: "Nu judecati, ca sa nu fiti judecati. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tau si nu vezi barna din ochiul tau?" (Mt 7, 1-3).

17. A saptesprezecea treapta e de a ierta sincer. Aceasta atitudine ne face vrednici sa-L chemam pe Dumnezeu pentru iertarea greselilor noastre in rugaciunea pe care ne-a invatat-o Domnul: "Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri" (Mt 6, 12), si atesta ca luam in serios cuvintele lui Hristos: "Ca de veti ierta oamenilor greselile lor, ierta-va si voua Tatal vostru Cel ceresc greselile voastre" (Mt 6, 14).

In forma ei cea mai inalta, aceasta iertare merge pana la a nu mai tine minte ceea ce am suferit. Pe aceasta treapta, observa Sfantul Simeon Noul Teolog, iubirea de vrajmasi sta in "a uita cu desavarsire cele ce le-am suferit si a nu ne aduce aminte de ceva din cele ce ni s-au intamplat, fie ca lipsesc, fie ca sunt de fata cei ce ne-au suparat, si de a-i primi pe acestia la fel ca pe prieteni, in convorbiri si la masa, fara nici un gand la cele intamplate.

Aceste prime saptesprezece trepte insa nu ne fac sa intram in ceea ce este propriu-zis iubirea, desi sunt conditii indispensabile si trepte pregatitoare pe care trebuie sa le strabatem. Iubirea nu este simpla absenta a animozitatii, ci este mai presus de ea.

Sfantul Maxim Marturisitorul scrie in aceasta privinta: "Cine nu pizmuieste si nu se manie pe cel ce l-a intristat si nu tine minte raul de la el, inca nu are dragoste fata de acela. Caci poate sa nu rasplateasca raul cu rau, chiar daca nu are multa dragoste, pentru ca asa e porunca"; "cine nu iubeste pe cineva, prin aceasta inca nu si-l uraste; iar cel ce nu-l uraste, inca nu-l si iubeste. Si poate sa stea la mijloc: adica nici sa-l iubeasca, nici sa-l urasca". Treptele urmatoare ne vor introduce propriu-zis in iubire.

18. A optsprezecea treapta e de a ne sili sa ne impacam cu vrajmasii nostri, precum spune Hristos: "Du-te mai intai si te impaca cu fratele tau" (Mt 5, 24), "impaca-te cu parasul tau degraba, pana esti cu el pe cale" (Mt 5, 25). Prin aceasta atitudine se manifesta dorinta de unire care e la temelia iubirii (opusul caruia e tendinta spre diviziune si separatie).

19. A nouasprezecea treapta e de a avea inima si compatimire pentru ei. Aceasta atitudine corespunde sfatului lui Hristos dat in insusi contextul poruncilor Sale privitoare la iubirea de vrajmasi: "Fiti milostivi, precum Tatal vostru milostiv este" (Lc 6, 36). Sfantul Isaac Sirul descrie astfel pe cel ce are o compasiune autentica pentru toate fapturile creatiei si, prin urmare, si fata de vrajmasii sai: "Cand se gandeste la ei si ii vede, ochii sai varsa lacrimi. Si atat de puternica si naprasnica e compatimirea sa, si atat de mare e staruinta sa, incat inima sa se strange si nu poate indura sa auda sau sa vada nici cel mai mic rau si nici cea mai mica intristare in faptura".

20. A douazecea treapta implica nu numai renuntarea la fi razbunat de Dumnezeu, dar si la dorinta ca El sa pedepseasca vreodata pe vrajmasii nostri. Sfatul Apostolului: "Nu va razbunati singuri, iubitilor, ci lasati loc maniei lui Dumnezeu, caci scris este: "A Mea este razbunarea; Eu voi rasplati, zice Domnul"" (Rm 12,19), pare aici sa fi fost dat pentru incepatorii care de-abia erau in stare sa renunte la propria lor razbunare. Aceasta a douazecea treapta consta in mod pozitiv din a voi ca Dumnezeu sa-i ierte pe vrajmasii nostri, sa-i pazeasca si sa-i mantuiasca.

21. A douazeci si una treapta e de a ne ruga lui Dumnezeu pentru ei. Aceasta atitudine corespunde poruncii lui Hristos: "Rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc" (Mt 5, 44; cf. Lc 6, 28).

Rugaciunea pentru vrajmasi este evident implicata inca de la primele trepte, dar atunci ea era un mijloc de a evita atitudinile nedorite, cum sunt ura, ranchiuna, resentimentul si mandria legate de ele, si de a ne curati de ele. Pe treptele mai inalte, ea se face nu numai fata de noi insine, ci si fata de ceilalti; ea duce la compatimire si iubire pentru vrajmasi si ingaduie dezvoltarea, intarirea si manifestarea acestor atitudini pozitive.

Ea consta atunci in a-I cere lui Dumnezeu sa se milostiveasca de ei, sa le ierte pacatele, sa-i mantuiasca si sa le dea ce este mai bun. Semnul ca rugaciunea e adanca, sincera si motivata de o compatimire autentica e acela ca e insotita de intristarea inimii si de lacrimi.

Cel ce are compatimire, scrie Sfantul Isaac Sirul, "se roaga cu lacrimi in tot ceasul pentru dobitoacele necuvantatoare, vrajmasii adevarului, si pentru toti cei ce il vatama, sa fie paziti si iertati". Cine-si iubeste vrajmasii, spune Sfantul Maxim Marturisitorul, merge "pana la a suferi pentru ei, daca i se da prilejul".

22. A douazeci si doua treapta e de a avea afectiune pentru ei. Sfantul Simeon observa ca pe aceasta treapta iubirea consta in "a iubi din adancul sufletului si a-i imbratisa fara patima ca pe niste prieteni adevarati, cu lacrimi de iubire sincera, fara sa se afle in acea clipa nici urma vreunei suparari in noi".

23. A douazeci si treia treapta e de le voi si a le face binele. Aceasta atitudine corespunde poruncii lui Hristos: "Binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc" (Mt 5, 44; cf. Lc 6, 27-28); "iubiti pe vrajmasii vostri, faceti-le binele" (Lc 6, 35); "tot ce voiti sa va faca voua oamenii, faceti-le si voi lor" (Lc 6,31), porunca reluata de Apostolul: "Binecuvantati pe cei ce va prigonesc, binecuvantati-i si nu-i blestemati" (Rm 12, 14); "cautati ce este bine inaintea tuturor oamenilor" (Rm 12, 17). "daca vrajmasul tau flamanzeste, da-i sa manance; daca inseteaza, da-i sa bea" (Rm 12, 20).

Apostolii marturiseau prin comportarea lor o asemenea atitudine: "Ocarati fiind, binecuvantam" (1 Co 4, 12). Unui mirean maltratat de cineva si care il intreaba despre purtarea pe care trebuie sa o aiba fata de el, Sfantul Ioan din Gaza ii da un singur raspuns: "Fa-i binele". Sfantul Isaac sfatuieste: "Arata-ti maretia compatimirii tale facandu-le bine celor ce te-au nedreptatit", si observa ca "e mai mare lucru a face binele pacatosilor decat dreptilor".

Sfantul Maxim invata ca iubim cu adevarat numai atunci cand suntem in stare "sa rasplatim raul cu binele", caci "a face bine din indemn launtric celor ce ne urasc pe noi e propriu numai dragostei duhovnicesti adevarate".

Iubirea nu consta de altfel numai in a face binele vrajmasilor nostri, dar si in a gandi bine despre ei (aceasta neimplicand apriori in chip necesar aceasta). Cine isi iubeste vrajmasii nu numai nu se bucura de esecurile lor si de raul ce vine asupra lor si nu se intristeaza vazandu-i cinstiti sau multumiti, dar se intristeaza vazandu-i la incercare sau in chinuri si se bucura de succesul lor, vrea in mod sincer fericirea lor si cauta in toate imprejurarile sa-i multumeasca.

24. A douazeci si patra treapta e de a-i privi pe cei ce ne fac raul deopotriva cu cei ce ne fac binele, si a-i iubi in mod egal. Trebuie sa ajungem, invata Sfantul Varsanufie, la "a-l privi pe cel ce ne loveste ca si pe cel ce ne mangaie, pe cel ce ne dispretuieste ca si cel care ne cinsteste, pe cel ce ne ocaraste ca si pe cel ce ne cinsteste, pe cel ce ne mahneste ca si pe cel ce ne usureaza".

Mai mult decat toti Parintii, Sfantul Maxim ne sfatuieste sa-i tratam pe toti oamenii in mod egal si sa-i iubim fara nici o diferenta intre ei, prieteni sau vrajmasi, drepti sau pacatosi. "Fericit omul care poate sa iubeasca pe toti oamenii deopotriva". "Cel bun si fara patima in aplicarea voii sale iubeste pe toti oamenii la fel: pe cel virtuos pentru fire si pentru buna aplecare a voii lui, iar pe cel pacatos il miluieste pentru fire si din compatimire, ca pe un lipsit de minte ce umbla in intuneric".

"Iubirea desavarsita iubeste pe toti oamenii la fel: pe cei buni si sarguitori ca pe niste prieteni, iar pe cei lenesi ca pe niste dusmani, facandu-le bine, rabdand indelung si suferind cele ce-i vin de la ei". "Daca pe unii ii urasti, pe altii nici nu-i iubesti, nici nu-i urasti, pe altii iarasi ii iubesti dar potrivit, si in sfarsit, pe altii ii iubesti foarte tare, din aceasta neegalitate cunoaste ca esti departe de dragostea desavarsita, care cere sa iubesti pe tot omul deopotriva". Fiindca "prietenii lui Hristos iubesc cu adevarat toate fapturile".

Gasim aceeasi invatatura la Sfantul Isaac Sirul: "Socoteste ca toti oamenii, fie ei necredinciosi sau ucigasi, sunt egali in bine si in cinste, si ca fiecare e prin fire fratele tau, chiar daca, fara sa o stie, s-a departat de adevar". Compatimirea - observa acelasi sfant - e o intristare iscata de har, ea se pleaca spre toate fiintele cu aceeasi afectiune". "Cine iubeste toate fapturile deopotriva, cu compatimire si discernamant, a ajuns la desavarsire".

25. A douazeci si cincea treapta e de a-i trata pe vrajmasii nostri ca pe prietenii nostri. Cine-si iubeste cu adevarat vrajmasii, scrie Sfantul Simeon, e in stare "sa-i primeasca ca pe prieteni in adunari si in ospete, fara nici un gand la cele trecute". Sfantul Ioan Hrisostom spune la fel: "Fata de cei ce ne-au nedreptatit trebuie sa ne purtam ca fata de niste adevarati prieteni, si sa-i iubim ca pe noi insine".

26. A douazeci si sasea treapta e de a-i iubi pe vrajmasii nostri un numai ca pe noi insine, dar chiar mai mult decat pe noi insine. Iubirea, spune Sfantul Maxim, "duce in chip armonios la laudabila inegalitate prin care fiecare il prefera pe aproapele lui insusi, tot pe atat pe cat mai inainte se sarguia sa-l indeparteze si sa treaca inaintea lui". O apoftegma relateaza ca monahii din Sketis realizasera acest ideal si "faceau mult mai mult decat cere Scriptura, iubindu-si vrajmasii mai mult decat pe ei insisi".

Aceasta clasificare in trepte nu pretinde evident sa stabileasca o ierarhie riguroasa. Unele atitudini pot fi situate pe diferite planuri si fiecare le implica mai mult sau mai putin pe celelalte. Iubirea e in cele din urma o dispozitie unitara si indivizibila.

Clasificarea noastra are mai cu seama un scop pedagogic; ea urmareste sa faca inteles faptul ca iubirea de vrajmasi are multiple componente, dobandirea ei raspunde la numeroase exigente si nu este cu putinta decat in urma unui efort launtric treptat si divers; ea vrea sa sublinieze si ca aceasta poate primi diferite niveluri de calitate si intensitatea despre care cei ce nu s-au luptat indelungat pentru o dobandi n-au decat o constiinta restransa.

Daca examinam invatatura Sfantului Siluan despre iubirea de vrajmasi, ne dam seama ca, desigur, el nu ignora treptele ei elementare, dar ca cel mai adeseori o priveste in treptele ei cele mai inalte. Acest lucru afirma ceea ce am remarcat anterior, si anume ca invataturile staretului sunt expresia unei experiente personale ce se situeaza pe culmile vietii duhovnicesti.

Pentru Sfantul Siluan, daca nu suntem in stare sa ne iubim vrajmasii, se cuvine macar sa nu-i uram, sa nu-i blestemam si sa nu ne repezim la ei (aceasta ar fi deja un progres spre iubire), si sa refuzam gandurile de manie impotriva lor.

Iubirea de vrajmasi implica nu numai suportarea mahnirilor pe care ni le produc acestia, ci si suportarea lor cu bucurie pentru Dumnezeu. Ea implica de asemenea multumirea adresata lui Dumnezeu pentru toate aceste mahniri: fiindca ele contribuie, am vazut, la progresul nostru duhovnicesc, si in acest sens trebuie primite ca pe un dar al providentei lui Dumnezeu care are in vedere mantuirea noastra.

Iubirea de vrajmasi implica de asemenea faptul ca, in fata violentelor pe care le suferim, ne pastram pacea sufletului si a trupului, astfel spus, cum am notat deja mai sus, nu numai sa nu ne infuriem la randul nostru, dar sa ramanem netulburati.

Staretul recomanda de asemenea nu numai sa nu ne invinuim vrajmasii, ci si sa nu gandim rau despre ei si chiar sa nu-i judecam deloc. Mai degraba decat de a-i invinui pe ceilalti, trebuie sa ne simtim vinovati noi insine.

Iubirea de vrajmasi presupune bineinteles pentru staret iertarea ocarilor lor si rugaciunea pentru ei. Cu toate acestea, iertarea nu este inca iubire si rugaciunea poate precede iubirea fara sa fie inca o manifestare a ei: "Cand eram in lume - marturiseste Siluan - imi placea sa iert din suflet si iertam usor si ma rugam cu pofta pentru cei ce ma ocarau, dar cand am venit in manastire, pe cand eram frate sub ascultare, am dobandit mare har si el m-a invatat sa-i iubesc pe vrajmasi".

In compatimire Sfantul Siluan vede una din principalele dimensiuni ale iubirii de vrajmasi. Desigur, aceasta compasiune consta inainte de toate din a avea mila de ei. Aceasta mila decurge in parte din constiinta faptului ca cei ce ne vor raul sau ne fac rau au sufletul bolnav (regasim invatatura patristica traditionala potrivit careia patimile sunt boli duhovnicesti) si actioneaza sub stapanirea demonilor, aceasta dubla situatie facand din ei victime si facandu-i sa sufere adanc.

La intrebarea: "Cum isi poate pastra pacea sufletului un subordonat atunci cand seful lui e un om artagos si rau?", staretul raspunde: "Omul artagos indura el insusi un mare chin de la duhul cel rau. El sufera acest chin din pricina mandriei lui. Subordonatul, oricine ar fi, trebuie sa stie aceasta si sa se roage pentru sufletul chinuit al sefului sau". Aceasta mila decurge, pe de alta parte, din constiinta faptului ca cel ce face raul si se impotriveste adevarului sau il ignora, traieste in indepartare de Dumnezeu, se lipseste asadar de bunurile Lui, rataceste departe de caile mantuirii si se preda suferintelor iadului, a caror arvuna o incearca inca de aici.

"Sufletul sa aiba mila de vrajmasi si se roage pentru ei, pentru ca au ratacit de la adevar si merge in iad. Aceasta e iubirea fata de vrajmasi". "Omul bun gandeste: "Tot cel ce rataceste de la adevar piere" si, de aceea, ii este mila de el. Cine a invatat de la Duhul Sfant sa iubeasca, acela se intristeaza toata viata pentru oamenii care nu se mantuiesc si varsa multe lacrimi pentru popor, si harul lui Dumnezeu ii da puterea de a iubi pe vrajmasi. Intelegeti! E atat de simplu. Sunt vrednici de mila oamenii care nu cunosc pe Dumnezeu sau care se impotrivesc Lui. Inima mea sufera pentru ei si lacrimi curg din ochii mei. Pentru noi si raiul si chinurile se vad limpede: le cunoastem prin Duhul Sfant. Aceasta a spus-o si Domnul: "Imparatia lui Dumnezeu e inauntrul vostru" (Lc 17, 21)! Asa ca inca de aici incepe viata vesnica; si chinurile vesnice incep si ele tot inca de aici".

Vedem aici ca mila insoteste compatimirea, care consta in a suferi ceea ce sufera ceilalti ca si cum am suferi noi insine, in a ne arata cu adevarat solidari cu ei in suferinta, in a ne pune in locul lor in incercarile pe care le sufera, ceea ce atesta o iubire autentica si fara rezerve.

Aceasta compasiune, de care ne da un exemplu staretul insusi, e profund traita: asa cum o indica pasajul citat mai sus, ea e insotita de durere si lacrimi, si e permanenta. Ea este la fel de adanca ca si cea pe care o incercam pentru cei de aproape ai nostri atunci cand sunt in suferinta si nenorocire: "Duhul Sfant ne invata sa iubim pe vrajmasi pana intr-atat incat sufletului sa-i fie mila de ei ca de propriii nostri copii".

Trebuie, spune staretul, sa ne fie mila fata de vrajmasii nostri si de vrajmasii adevarului, dar si fata de demonii insisi care sufera mai mult decat toti chinurile iadului, fiindca au savarsit pana la capat ceea ce provoaca aceste chinuri: indepartarea de Dumnezeu si tagaduirea lui, lipsirea de bunavoie de bunurile dumnezeiesti, refuzul de a iubi pe Dumnezeu si de a fi iubit de El. Curatati de Duhul Sfant, scrie el, "ne va fi mila chiar si de demoni, pentru ca s-au dezlipit de bine si au pierdut smerenia si iubirea de Dumnezeu".

Compasiunea pentru vrajmasi e implicata pentru stareti de compasiunea pe care trebuie sa o avem (si pe care o avea el insusi) pentru toate fapturile fara exceptie. "Trebuie sa-ti fie mila de orice suflet, de orice faptura si de toata zidirea lui Dumnezeu". "Duhul lui Dumnezeu ne invata iubirea pentru toate si atunci sufletul sufera impreuna cu fiece fiinta, iubeste chiar si pe vrajmasi si plange chiar si pentru demoni, pentru ca au cazut din bine".

Compasiunea nu face exceptie de la nimeni, ci se adreseaza tuturor, fara nici o deosebire. "Sunt oameni care doresc vrajmasilor lor sau dusmanilor Bisericii pierire si chinurile in focul iadului. Ei gandesc asa pentru ca n-au invatat de la Duhul Sfant iubirea lui Dumnezeu, caci cel ce a invatat aceasta va varsa lacrimi pentru intreaga lume. Tu zici: "Cutare e un criminal si e bine sa arda in focul iadului". Dar te intreb: "Daca Dumnezeu ti-ar da un loc bun in rai si de acolo ai vedea arzand in foc pe cel caruia i-ai dorit chinurile iadului, nu-ti va fi mila de el, oricine ar fi, chiar daca e un dusman al Bisericii?" Sau vei avea si tu o inima de fier?".

Staretului ii era cu atat mai mult mila de cei ce trebuie sa indure suferintele iadului, si incerca cu atat mai multa compasiune pentru ei, cu cat facuse el insusi experienta in acelasi timp a fericirii raiului si a nenorocirii vrednice de plans a iadului si masura intreaga distanta dureroasa ce separa pe una de cealalta.

Iubirea de vrajmasi indica mai ales, dupa staret, pe langa faptul de a incerca fata de ei mila si compasiune, si faptul de a le voi si de a le face binele, atitudine pe care Parintii nostri o situeaza, cum am vazut, pe o treapta foarte inalta. Cine-i iubeste pe vrajmasi vrea indeosebi ce este mai bun pentru ei: ca ei sa se caiasca, sa cunoasca pe Dumnezeu si sa dobandeasca harul mantuirii. "Trebuie sa avem un singur gand - spune Sfantul Siluan: ca toti sa se mantuiasca".

O alta componenta a iubirii de vrajmasi asupra careia insista indeosebi Sfantul Siluan e rugaciunea pentru ei. "E mare lucru in fata lui Dumnezeu sa te rogi pentru cei ce te ocarasc si te mahnesc". Rugaciunea si iubirea pentru vrajmasi sunt in ochii staretului intim legate si adeseori le citeaza impreuna: "Domnul e iubire si El a dat pe pamant pe Duhul Sfant Care invata sufletul sa iubeasca pe vrajmasi si sa se roage pentru ei"; "Milostive Doamne, invata-ne prin Duhul Tau Cel Sfant sa-i iubim pe vrajmasi si sa ne rugam pentru ei cu lacrimi"; "Doamne, asa cum Te-ai rugat pentru vrajmasi, asa invata-ne si pe noi prin Duhul Sfant sa-i iubim pe vrajmasi"; "Sufletul a fost invatat de harul lui Dumnezeu sa se roage iubeste si-i este mila de fiecare faptura si indeosebi de om".

Fiindca rugaciunea e in acelasi timp cea care starneste iubirea de vrajmasi si ceea ce decurge din ea, o manifesta si da marturie de ea.

Rugaciunea pentru vrajmasi e inainte de toate ceea ce ne ingaduie sa dobandim de la Dumnezeu harul de a iubi: "Nu e cu putinta sa iubesti pe vrajmasi decat prin harul Duhului Sfant si de aceea, de indata ce cineva te-a suparat, roaga-te lui Dumnezeu pentru el". "Neincetat il rog pe Domnul ca, milostiv fiind, sa-mi dea iubirea de vrajmasi; ziua si noaptea cer de la Domnul iubire", marturiseste staretul.

Tot prin rugaciune e cu putinta sa ne pastram pacea in fata vrajmasilor nostri si a ocarilor lor: "Pentru pacea sufleteasca trebuie ca sufletul sa se obisnuiasca sa iubeasca pe cel ce l-a intristat si sa se roage de indata pentru el. Sufletul nu poate avea pace, daca nu va cere cu toata puterea de la Domnul darul de a iubi pe toti oamenii".

Rugaciunea e si ceea ce ingaduie pastrarea harului de a iubi pe vrajmasi, odata primit.

Dar, daca rugaciunea starneste iubirea de vrajmasi, iubirea de vrajmasi starneste la randul ei rugaciunea. "Cine n-a invatat de la Duhul Sfant sa iubeasca, acela nici nu se va ruga pentru vrajmasi". Mila si compasiunea pe care le incercam pentru vrajmasi in constiinta faptului ca s-au indepartat de Dumnezeu, ca sunt lipsiti de bunatatile dumnezeiesti si ca merg spre pierzania lor, ne indeamna sa ne rugam ca ei sa scape de relele pe care le sufera si le vor suferi; ele ne indeamna sa ne rugam lui Dumnezeu ca ei sa se caiasca si sa se abata de la rau, ca sa-L cunoasca si sa se mantuiasca.

"Domnul e iubire si El a dat pe pamant Duhul Sfant Care invata sufletul sa iubeasca pe vrajmasi si sa se roage pentru ei, ca ei sa se mantuiasca. Aceasta si este iubirea". "Sufletul sa aiba mila de vrajmasi si sa se roage pentru ei, pentru ca au ratacit de la adevar si merg in iad".

"Cine poarta in sine pe Duhul Sfant, chiar daca nu mult, acela se intristeaza pentru toti oamenii ziua si noaptea, si in inima lui ii este mila pentru orice zidire a lui Dumnezeu si mai cu seama pentru oamenii care nu-L cunosc pe Dumnezeu sau se impotrivesc Lui si care, pentru aceasta, vor merge in focul chinurilor. El se roaga pentru ei ziua si noaptea, mai mult decat pentru sine insusi, ca toti sa se pocaiasca si sa cunoasca pe Domnul". "Doamne, toate noroadele sunt lucrul mainilor Tale; intoarce-le de la ura si rau spre pocainta, ca sa cunoasca toate iubirea Ta".

Pentru ca decurge din compatimire, dar si pentru ca e legata de sentimentul plin de strapungere de a fi noi insine pacatosi si chiar mai rai decat demonii, rugaciunea pentru vrajmasi e insotita de lacrimi, ceea ce e semnul profunzimii si al sinceritatii ei, al faptului ca e legata de o iubire adevarata.



S-au dus oarecari frati la avva Antonie [cel Mare, 17 ianuarie] si i-au zis lui : spune-ne noua cuvant, cum sa ne mantuim ? Zis-a lor batranul : ati auzit Scriptura ? Bine va este voua. Iar ei au zis : voim sa auzim si de la tine, parinte. Si a zis lor batranul : zice Evanghelia : de te va lovi cineva peste fata cea dreapta a obrazului, intoarce-i lui si pe cealalta. Zis-au lui : nu putem face aceasta. Zis-a lor batranul : de nu puteti intoarce si pe cealalta, macar pe aceea una s-o suferiti. Zis-au lui : nici aceasta nu putem. Zis-a batranul : daca nici aceasta nu puteti, nu dati in locul aceluia ce ati luat. Si au zis ei : nici aceasta nu putem. Deci, zis-a batranul, ucenicului sau : fa-le putina fiertura caci sunt neputinciosi. Daca aceasta nu puteti si aceea nu voiti, ce sa va fac voua ? De rugaciuni este trebuinta.


"...Dorinţa mea de mântuire trebuie să o transfer şi în viaţa prietenului şi a vrăjmaşului meu. Vrăjmaşul meu, în inima mea, e un mare prieten al meu, pentru că eu îi doresc şi lui ceea ce îmi doresc mie. Şi, în acelaşi timp, prietenul meu este un tot la fel de bun prieten pentru mine, numai că el mă foloseşte pentru că mă linişteşte, iar vrăjmaşul mă foloseşte pentru că mă smereşte. Însă vrăjmaşului meu nu îi este de folos să stea toată ziua cu cearta pe mine.

Dracii sunt unii dintre cei mai buni prieteni ai noştri în sens negativ. Cum aşa? Păi ei, direct sau prin oameni, ne ajută să ne mântuim. Cum aşa, Părinte?! Prin acţiunile lor sâcâitoare, prin ademenirile lor să păcătuim, prin îngrozirile şi piedicile pe care ni le pun, ei vor să ne facă rău, cel mai mare rău. Dar, dacă ştim să ne folosim în bine de răutatea lor, văzând ce vor ei să facă cu noi, atunci, în fiinţa noastră, convertim răutatea şi îndemnurile lor spre rău şi toate şicanele lor în uneltele mântuirii noastre.

Ei, vin cu toptanul şi ne învaţă tot felul de erezii pe care le-au predat cu generozitate şi altora, să avem o bună părere despre noi, ne spune că suntem sfinţi, că suntem nişte oameni de marcă, că avem calităţi şi daruri paranormale, că trebuie să curvim ca să ne simţim bine, că trebuie să ne luăm 3 maşini ca să părem oameni normali, că e bine să îmi fac lifting pentru că aşa e dragostea mai frumoasă, că studiile multe ne fac semizei chiar dacă noi suntem nişte oameni roşi de invidii şi pasiuni mărunte, că…la un moment dat, o să ne luăm zborul de atâta cuminţenie câtă avem în noi.

Aşa că, în predica Domnului, în predica paradoxului perpetuu şi multiplu al Ortodoxiei, dracul, duşmanul şi prietenul sunt făcătorii noştri de bine, bineînţeles, cu specificaţiile de care am vorbit. Dracul şi duşmanul ne fac bine fără să dorească asta, prietenul prin alegere binevoitoare. Căci ura dracului şi a vrăjmaşului sunt întoarse de către Dumnezeu, sunt folosite spre binele nostru, ca metode de disciplinare şi de organizare interioară.
Şi, în acest fel, iubirea prea mare a marilor Sfinţi, care se rugau pentru om, animal, piatră, drac, planetă…trebuie înţeleasă în această profundă ordine a binelui pentru alţii. Dacă mie îmi e bine, cu alte cuvinte, de ce să nu le fie bine la toţi? Şi dacă eu vreau ca eu să fiu în har, de ce să nu fie toţi şi toate în har? Însă, avem numeroase rugăciuni pentru vrăjmaşi şi pentru demoni ale Sfinţilor, care au arătat că unii, nu vor în ruptul capului să se întoarcă la gânduri mai bune. Se ruga Sfântul şi omul cuvios pentru vrăjmaşi iar ăia îl luau la ciomăgeală, ca pe Sfântul Serafim în pustia Sarovului. Sau, se ruga Sfântul pentru mântuirea dracilor şi veneau dracii, sub diverse forme şi îi mulţumeau spunându-i diverse hule.

Aşa că unele rugăciuni, oricât de sfinte ar fi şi de cât de Sfinţi ar fi cei care le fac, nu cam prind pe nicăieri, pentru că destinatarii sunt opaci, sunt impenetrabili prin liberă voinţă la harul lui Dumnezeu, care vrea să treacă prin ei şi nu îi găseşte niciodată acasă. Adică te caută Dumnezeu pe acasă şi tu eşti plecat cu sorcova. El vrea să îţi facă bine iar tu eşti ca buduroiul de la fântână: nu poţi să pluteşti, ci te duci la fund.

Să facem şi noi, deci, ceea ce am vrea să ni se facă. Dar să facem şi mai mult decât vrem să ni se facă. Ca să arătăm că suntem fiii Celui Preaînalt şi nu, doar nişte oameni…civilizaţi. Pentru că aţi văzut că astăzi, civilizaţia şi specializarea minţii dă cu bomba, îţi ia casa prin tertipuri avocăţeşti, te discriminează pe motive de sănătate sau de origine, se arată nesimţiţi, îţi taie beregata instant sau, el e inginer, dar pentru a câştiga banu mai repede, s-a apucat de filme porno.

Civilizaţia, se pare, că nu ne prea ajută să iertăm. Nici intelectualizarea noastră nu ne face mai răsăriţi decât eram înainte. Banii ne cam strică la creier. Funcţia ne face să o luăm razna. Dacă avem maniere elegante le folosim numai în unele locuri, nu în toate, şi comportamentul adecvat e doar o garderobă de oraş şi nu de cameră. Dacă în oraş suntem atenţi cum ne ştergem nasul acasă putem să ne luăm mucii cu mâneca. Dar nu mă refer la mucozitatea nazală, firească şi neapărată, ci la modul duplicitar în care ne existăm, de modul duplicitar în care ne vindem, fără succes, marelui public.
Îmi aduc aminte de o prinţesă rusoaică, care a venit să îl viziteze pe un Sfânt nebun pentru Hristos pentru sfătuire. A venit galantă, îmbrăcată ca în societatea unde trăia…Şi Sfântul Teofil a primit-o la el în chilie, unde, era o alandala teribilă, pentru că el se prefăcea un om cam nebun. Dar el era nebun de iubire pentru Dumnezeu şi nu de scleroză. Şi i-a spus să ţină rochia, rochia ei lungă şi frumoasă, ca să îi pună în poală nişte vechituri de-ale sale, ca să le spele la o apă din apropiere.

Şi, deodată, s-a pomenit prinţesa cu poala plină de murdărie, cu faţa plină de ruşine, pentru că aşa s-a dus cu ea, cu rochia suflecată şi cu ruşinea pe obraz, ca să spele lucrurile ce i le pusese Sfântul Teofil. Adică, morala primă, aia greşită: Ce nechibzuit monah?! I-a stricat toaleta cea scumpă a femeii! Morala asta e falsă. Prinţesa venise să ceară sfat de la Sfânt , dar nu nimerise bine nici îmbrăcămintea şi nici nu se pregătise cu starea cea bună a întrebătorului care caută mântuirea. Adică venise cu intenţii bune dar cu sufletul, cu poalele sufletului nepregătite ca să primească sfătuirea dumnezeiască a Sfântului.

Şi Sfântul Teofil a rezolvat problema pregătirii acurate imediat: i-a pus nişte murdărie în poale, că aia avea în suflet, şi a trimis-o să spele două străchini de-ale lui şi, să se spele, în acelaşi timp, de buna părere despre sine. Morala secundă, aia bună: contează ce eşti pe sub haine, ce ai în suflet şi nu ce îţi pui pe tine ca să maschezi urâţenia sufletului tău sau ce spui despre tine, idealizându-te. ..."
Pr. Dorin Picioruş



Rugaciune pentru izbavirea de vrajmasi

Doamne, invata-ma sa-Ti cunosc marirea si bunatatea. Da-mi inima curata si lesne iertatoare si cainta pentru supararile ce-am facut altora. Fa sa am dragoste crestineasca si sa pot rabda cu pace toate necazurile ce-mi vin din partea lor, facand porunca Ta. Ma fagaduiesc sa nu mai fac rau celor ce-mi fac rau,- pe cel ce ma blesteama, il voi binecuvanta. De va flamanzi vrajmasul, ii voi da paine,- iar de va inseta, il voi adapa. De va cadea, il voi ridica si de se va rataci, il voi povatui.

Doamne, eu nu sunt decat om neputincios. De aceea, ajuta-ma cu darul Tau sa fiu statornic in poruncile Tale. Trimite binecuvantarile Tale peste vrajmasii mei si intoarce inima lor cu dragoste asupra mea. Alunga suferintele si neodihna ce-mi vin de la ei si ne impaca pe noi. Da-mi pacea Ta, Doamne, ca sa putem sa vietuim pe pamant cu pace, cu bucurie, si sa-i zicem in unire, cu fata senina si cu inima curata: "Si ne iarta noua gresalele noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri". Ca Tie se cuvine slava, cinstea si inchinarea in veci. Amin.

Rugaciune pentru vrajmasi

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, Cel unul nascut din Tatal, mai inainte de veci, Carele de buna voie ai primit moartea pe cruce pentru mantuirea neamului omenesc si ca un mielusel fara de glas impotriva celui ce-l injunghie, asa nu Ti-ai deschis gura,- caci pe cruce fiind rastignit intre cei doi talhari si batjocoririle de la cei potrivnici primind, spre cer Ti-ai ridicat ochii si cu bunatate Te-ai rugat: "Parinte! iarta-le lor, ca nu stiu ce fac". Tu Doamne, ne-ai invatat sa nu stam impotriva celui rau si ai zis: "De te va lovi cineva peste obrazul cel drept, intoarce-i si pe cel stang". Asemenea Tu ne-ai poruncit zicand: "Iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blesteama, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc, ca sa fiti fii ai Parintelui vostru cel din ceruri, caci El rasare soarele Sau peste cei buni si peste cei rai, si ploua peste cei drepti si peste cei nedrepti".

Tu insuti intru tot bunule imparate, cauta la mine nevrednicul robul Tau, si da-mi tarie, ca sa nu ma manii impotriva vrajmasului meu si sa nu-i intorc lui loviturile cu razbunare, caci "numai al Meu este a razbuna", graieste Domnul,- iar noua, fapturilor celor dupa chipul si asemanarea Ta, ne-ai poruncit Tu insuti "ca sa nu apuna soarele peste mania voastra", si daruri la sfintele Tale altare sa nu aducem pana nu ne vom fi impacat mai intai cu cei in neintelegeri cu noi!

Tu deci, Care in luminoasa si sfanta rugaciune "Tatal nostru" ne inveti sa ne rugam, zicand: "Si ne iarta noua gresalele noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri", ajuta-mi mie, Doamne, ca, potrivit cuvintelor Tale, sa rasplatesc cu bine celor ce ma urasc, celor ce ma vatama si celor ce ma prigonesc. Da-le, Doamne, pacea Ta, lumineaza-le mintea, ca sa Te cunoasca pe Tine si poruncile Tale, curateste-le inima si o mladie, ca sa-si vada gresalele si sa se caiasca de nedreptatile lor! Nu-ilasapeei, Doamne, in ratacire si in pacat! Trimite-le lor binecuvantarea Ta, ca sa se intoarca si sa se mantuiasca si sa fie vii intru imparatia Ta! Iar mie, Stapane, daruieste-mi duhul curatiei, al gandului smerit, al rabdarii si al dragostei, pentru ca in pace si cu bucurie sa graiesc catre Tine unele ca acestea:" larta-ne noua gresalele, precum si noi iertam gresitilor nostri". Amin.
Sf Nicolae Velimirovici

Doamne binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem!
Vrăjmaşii m-au împins şi mai mult spre Tine, în braţele Tale, mai mult decât prietenii. Aceştia m-au legat de pământ şi mi-au răsturnat orice nădejde spre pământ. Vrăjmaşii m-au făcut străin faţă de împărăţiile pământeşti şi un locuitor netrebnic, faţă de pământ. Precum o fiară prigonită, aşa şi eu, prigonit fiind, în faţa vrăjmaşilor, am aflat un adăpost mai sigur, ascunzându-mă sub cortul Tău, unde nici vrăjmaşii, nici prietenii, nu pot pierde sufletul meu.

Doamne, binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem.
Ei au mărturisit în locul meu păcatele mele în faţa lumii.
Ei m-au biciuit, când eu m-am cruţat de biciuire.
Ei m-au chinuit atunci când eu am fugit de chinuri.
Ei m-au hulit atunci când eu m-am măgulit pe mine însumi.
Ei m-au scuipat atunci când eu m-am mândrit cu mine însumi.
Când eu m-am făcut înţelept, ei m-au numit nebun.
Când m-am făcut puternic, ei au râs de mine ca de un pitic.
Când am vrut să conduc pe oameni ei m-au împins înapoi.
Când m-am grăbit să mă îmbogăţesc, ei m-au smucit înapoi cu mână de fier.
Când m-am gândit să dorm liniştit, ei m-au trezit din somn.
Când mi-am zidit casă pentru viaţă lungă şi liniştită, ei au răsturnat-o şi m-au izgonit afară.
Într-adevăr vrăjmaşii m-au dezlegat de lume şi mi-au prelungit mâinile până la veşmântul Tău.

Binecuvântează Doamne pe vrăjmaşii mei!

Binecuvântează-i şi-i înmulţeşte; asmute-i şi mai mult împotriva mea, ca fuga mea spre Tine să fie fără întoarcere; ca să se rupă nădejdea mea în oameni ca pânza de păianjen; ca smerenia să împărăţească deplin în inima mea; ca inima mea să devină mormântul celor rele. Ca toată comoara mea să o aduni în ceruri.

Ah, de m-aş elibera odată de autoamăgire, care m-a încâlcit într-o mreajă cumplită a vieţii înşelătoare!

Vrăjmaşii m-au învăţat să ştiu ceea ce puţini ştiu în lume: că omul nu are pe pământ vrăjmaşi afară de sine însuşi. Doar acela urăşte pe vrăjmaşi, care nu ştie că vrăjmaşii nu sunt vrăjmaşi, ci prieteni severi.

De aceea, Doamne, binecuvântează pe prietenii şi pe vrăjmaşii mei! Sluga blesteamă pe vrăjmaşi căci nu ştie, iar Fiul îi binecuvântează căci ştie. Fiul ştie că vrăjmaşii nu pot să se atingă de viaţa lui. De aceea El păşeşte liber între ei şi se roagă lui Dumnezeu pentru aceştia.

Doamne binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem!

(Marele Mitropolit Sârb
Nicolae Velimirovici,
un martir al comunismului ateist)
................................

Comentariu publicat de Bdi pe Aprilie 6, 2010 la 2:43pm

Ştergere comentariu

"Suferiti de pe urma unui om rau? Iertati-l, ca sa nu fie astfel doi oameni rai."
Fericitul Augustin


Diferenta din viata unui crestin:
O femeie povestea preotului ca L-a gasit pe Mantuitorul.
Acesta a intrebat-o:
- Te simti acum altfel decat inainte ?
Femeia raspunse fara a sta pe ganduri:
- Inainte de convertire, am fost o pacatoasa care alerga dupa pacate, iar acum sunt o pacatoasa care fuge de pacate.

Comentariu publicat de Bdi pe Aprilie 6, 2010 la 2:45pm

Ştergere comentariu

Scara cosmica marime planeta.pps

Comentariu publicat de Bdi pe Februarie 19, 2011 la 3:54pm

Ştergere comentariu

http://www.prismagems.com/castaneda/
http://www.esnips.com/web/CarlosCastanedaEN/

Comentariu publicat de Bdi pe Aprilie 26, 2011 la 2:47pm

Ştergere comentariu

Spre o ordine diferită a realităţii /Toward a Different Order of Reality (Eckhart Tolle, preluand din vechile Traditii):

„ Nu sunt de acord cu ideea că un corp are nevoie să moară. Sunt convins că putem ajunge la nemurirea fizică. Motivul pentru care corpul moare este acela că noi credem în moarte.

Corpul moare pentru că dvs. credeţi în moarte. Corpul există, sau pare să existe, deoarece credeţi în moarte. Corpul şi moartea sunt aspecte ale aceleiaşi iluzii, create de modul de conştiinţă dominat de sinele fals, care nu are conştiinţa Sursei vieţii şi se vede pe sine ca separat şi constant ameninţat. Astfel, creează iluzia că sunteţi un corp, un vehicul fizic dens, constant ameninţat.

A te percepe pe tine sub forma unui corp vulnerabil, care s-a născut şi peste puţin timp moare aceasta este iluzia. Corpul şi moartea: o singură iluzie. Nu pot exista una fără alta. Vreţi să păstraţi o parte a iluziei şi să scăpaţi de cealaltă, însă acest lucru este imposibil. Fie o păstraţi pe toată, fie o abandonaţi în întregime.

Totuşi, nu puteţi scăpa de corp şi nici nu trebuie să faceţi acest lucru. Corpul este o percepţie incredibil de greşită a naturii dvs. adevărate. Dar natura dvs. adevărată este ascunsă undeva în

această iluzie, nu în afara ei, şi astfel corpul este singurul punct de acces spre ea.

Dacă credinţa în moarte creează corpul, de ce animalele au corp? Un animal nu are sine fals şi

nici nu crede în moarte.Totuşi moare sau pare să moară.

Nu uitaţi că felul în care percepeţi lumea este o reflectare a stării dvs. de conştiinţă. Nu sunteţi

separat de ea şi nu există nici o lume obiectivă în afara ei. în fiecare moment, conştiinţa dvs.

creează lumea în care trăiţi. Una dintre cele mai importante observaţii intuitive oferite de fizica modernă este aceea a unităţii dintre observator şi observat: persoana care realizează

experimentul — conştiinţa observatoare — nu poate fi separată de fenomenul observat. Un mod diferit de a analiza cauzele fenomenului observat ar fi un comportament diferit. Atunci când credeţi, la un nivel profund, în separare şi lupta pentru supravieţuire, vedeţi această credinţă reflectată peste tot înjur şi percepţiile dvs. sunt guvernate de frică. Locuiţi într-o lume a morţii şi a corpurilor care se luptă, se omoară şi se devorează unele pe altele.

Nimic nu este aşa cum pare a fi. Lumea pe care o creaţi şi o vedeţi prin mintea care creează

sinele fals poate părea un loc extrem de imperfect, chiar o „vale a plângerii". Dar indiferent ce

anume percepeţi, totul este numai un fel de simbol, ca o imagine dintr-un vis. Este felul în care conştiinţa dvs. interpretează şi interacţionează cu dansul energiei moleculare din univers. Această energie este materia brută a aşa-numitei realităţi fizice. O vedeţi în termenii corpurilor, naşterii şi morţii sau ca pe o bătălie pentru supravieţuire. Este posibil un număr infinit de interpretări complet diferite, de lumi complet diferite şi de fapt chiar există — toate depind de conştiinţa care percepe.

Fiecare fiinţă este un punct focal al conştiinţei şi fiecare astfel de punct focal îşi creează propria lume, deşi toate lumile sunt conectate. Există lumea umană, lumea furnicilor, lumea delfinilor ş.a.m.d. Există nenumărate fiinţe a căror frecvenţă de conştiinţă este atât de diferită de a dvs., încât probabil că sunteţi la fel de puţin conştient de existenţa lor pe cât sunt ele de existenţa dvs. Fiinţele cu o conştiinţă înaltă, care sunt conştiente de legătura lor cu Sursa şi cu celelalte fiinţe şi lucruri, ar locui într-o lume care dvs. vi s-ar părea un rai — şi totuşi toate lumile sunt, în final, una singură.

Lumea noastră umană colectivă este creată în mare parte prin nivelul de conştiinţă pe care noi îl numim minte. Chiar şi în interiorul lumii umane colective există diferenţe majore, multe „sublumi", în funcţie de cel care percepe sau creează lumea respectivă. Deoarece toate lumile sunt conectate, când conştiinţa umană colectivă se transformă, natura şi lumea animalelor vor reflecta această transformare.

Lumea este în mare o reflectie a minţii centrata in ego /The world a reflection of the egoic

mind. Lumea aşa cum ne apare ea azi, după cum am mai spus, este în mare o reflectare a minţii conduse de sinele fals. Frica fiind o consecinţă inevitabilă a iluziilor induse de sinele fals, lumea noastră este dominată de frică. Aşa cum imaginile dintr-un vis sunt simboluri ale stărilor şi sentimentelor interioare, la fel realitatea noastră colectivă este în mare parte expresia simbolică a fricii şi a straturilor profunde de negativism acumulate în psihicul uman colectiv.

Nu suntem separaţi de lumea noastră, aşa că atunci când majoritatea oamenilor se vor elibera de iluzia sinelui fals, această schimbare interioară va afecta întreaga creaţie. Veţi locui efectiv într-o lume nouă. Este o schimbare a conştiinţei planetare. Un straniu proverb buddhist spune că fiecare copac şi fiecare fir de iarbă vor deveni în ultimă instanţă puncte de iluminare ale aceluiaşi adevăr.

După spusele Sfântului Pavel, întreaga creaţie aşteaptă ca oamenii să atingă iluminarea. În felul acesta interpretez eu propoziţia: „Pentru că făptura aşteaptă cu nerăbdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu" [Romani 8, 19]. Sfântul Pavel continuă spunând că, prin aceasta, întreaga creaţie se va mântui: „Căci ştim că toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum" [Romani 8, 22].

Ceea ce se naşte este o conştiinţă nouă şi, ca o inevitabilă reflexie a ei, o lume nouă. Acest lucru este prezis şi în Noul Testament, în Apocalipsă [21, 1]: „Şi am văzut cer nou şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut".

Dar nu confundaţi cauza cu efectul. Sarcina dvs. principală nu este căutarea mântuirii prin crearea unei lumi mai bune, ci trezirea din identificarea cu forma. Atunci nu veţi mai fi legat de această lume, de acest nivel al realităţii. Vă veţi putea simţi rădăcinile în Nemanifestatul şi astfel vă veţi putea elibera de ataşamentul faţă de lumea manifestată. Vă veţi putea bucura de plăcerile trecătoare ale acestei lumi fără să mai existe frica de pierdere, aşa că nu veţi mai simţi nevoia să vă agăţaţi de ele. Deşi veţi putea simţi bucuriile plăcerilor senzoriale, dorinţa şi nevoia de a simţi experienţele senzoriale nu vor mai exista, ca de altfel nici căutarea constantă a satisfacţiei prin gratificare psihologică, prin alimentarea sinelui fals. Veţi fi în contact cu ceva infinit mai mare decât orice plăcere, mai mare decât orice lucru manifestatul.

Intr-un fel, nu veţi mai avea nevoie de lume. Nu veţi mai avea nevoie ca ea să fie altfel decât este. Numai în acest moment veţi începe să aveţi o contribuţie reală la construirea unei lumi mai bune, a unei realităţi diferite. Numai în acest moment veţi fi capabil să simţiţi adevărata compasiune şi să îi ajutaţi pe ceilalţi la nivelul cauzei. Numai cei care au cunoscut transcenderea lumii pot crea o lume mai bună.

Poate vă mai amintiţi că am vorbit despre natura duală a adevăratei compasiuni, care este

conştiinţa unei legături între moartea şi nemurirea împărtăşită. La acest nivel profund,

compasiunea devine vindecare în sensul cel mai amplu. în această stare, influenţa dvs.

vindecătoare se bazează în primul rând nu pe realizarea unui anumit lucru, ci pe simpla existenţă. Toţi cei cu care veţi veni în contact vor fi atinşi de prezenţa dvs. şi influenţaţi de pacea pe care o iradiaţi indiferent dacă sunt conştienţi de acest lucru sau nu. Când sunteţi complet prezent şi oamenii din jur manifestă comportamente inconştiente, nu mai simţiţi nevoia de a reacţiona la ele, aşa că nu le mai acordaţi niciun fel de realitate. Pacea dvs. interioară este atât de vastă şi de profundă, încât tot ceea ce nu este pace dispare în ea de parcă nici nu ar fi existat. Acest lucru rupe ciclul karmic de acţiune şi reacţie. Animalele, copacii, florile vor simţi pacea dvs. şi vor răspunde la ea. Veţi învăţa pe alţii numai existând, arătându le pacea lui Dumnezeu. Deveniţi „lumina lumii", o emanaţie a conştiinţei pure, şi astfel eliminaţi suferinţa la nivelul cauzei. Eliminaţi inconştienţa din lume.

Asta nu înseamnă că nu îi puteţi învăţa pe alţii şi prin ceea ce faceţi — de exemplu, arătându le cum să scape de identificarea cu mintea, cum să-şi recunoască tiparele inconştiente ş.a.m.d. Dar cel care sunteţi este întotdeauna o lecţie mult mai importantă şi cu o putere de transformare mult mai mare decât ceea ce spuneţi, chiar mai importantă decât ceea ce faceţi. [Asa este un jivanmukta / jnanin]

[Care vint ? Care steag ? Care minte ? Care elev ? Care maestru ?]

Mai mult, recunoscând primatul Fiinţei şi astfel lucrând la nivelul cauzei, compasiunea dvs. se va putea manifesta simultan la nivelul acţiunii şi al efectului, alinând suferinţa ori de câte ori vă veţi întâlni cu ea. Când un om flămând vă va cere o bucată de pâine şi aveţi una, îi veţi da şi lui. Dar în timp ce îi daţi pâinea, chiar dacă interacţiunea este foarte scurtă, ceea ce contează în realitate este împărtăşirea Fiinţei, pentru care pâinea este doar un simbol. Prin ea are loc o vindecare profundă. In acest moment nu mai există un om care dă şi unul care primeşte, ei sunt una. Toate relele sunt efectul inconştienţei. Puteţi reduce aceste efecte ale inconştienţei, dar nu le puteţi elimina dacă nu eliminaţi cauza lor. Adevărata schimbare are loc în interior, nu în exterior.

Dacă vă simţiţi chemat să alinaţi suferinţa lumii, acesta este un lucru foarte nobil, dar amintiţi-vă să nu vă concentraţi numai asupra exteriorului; altfel, veţi avea parte de frustrare şi disperare [v. Maica Tereza de Calcutta, Albert Schweitzer s.a.]. Fără o profundă schimbare interioară la nivelul conştiinţei umane, suferinţa lumii este un puţ fără fund. Aşa că nu lăsaţi compasiunea să devină unilaterală. Empatia cu durerea sau lipsa unei persoane şi dorinţa de a ajuta trebuie să fie echilibrate de o conştiinţă profundă a naturii eterne a vieţii şi a naturii iluzorii a tuturor durerilor. Lăsaţi pacea dvs. interioară să invadeze tot ceea ce faceţi şi veţi funcţiona simultan la nivelul efectului şi al cauzei.

Odată implicat în transformarea la nivelul efectului, este foarte uşor să vă pierdeţi în el. Rămâneţi treaz şi foarte, foarte prezent. Punctul dvs. central trebuie să rămână nivelul cauzal, scopul dvs. principal să fie explicarea dezvoltării spirituale, iar pacea, cel mai preţios dar făcut lumii.

Acest lucru este valabil şi dacă susţineţi o mişcare ce are drept scop să-i oprească pe oamenii

profund inconştienţi să se distrugă pe sine, să-i distrugă pe alţii, planeta sau să provoace suferinţe cumplite altor fiinţe sensibile. Nu uitaţi: aşa cum nu vă puteţi lupta cu întunericul, tot aşa nu vă puteţi lupta cu inconştienţa. încercând, polurile opuse se vor întări şi se vor înrădăcina şi mai adânc. Vă veţi identifica cu una dintre polarităţi, veţi crea un „duşman" şi astfel veţi fi cufundat din nou în inconştienţă. Creşteţi nivelul conştiinţei împrăştiind informaţii sau cel mult practicând rezistenţa pasivă. Dar asi-guraţi-vă că nu aveţi nici o rezistenţă interioară, niciun pic de ură, nici un pic de negativism. „Iubiţi-vă duşmanii!", a spus Iisus, lucru care, desigur, înseamnă „să nu aveţi duşmani". "

http://en.wikipedia.org/wiki/Eckhart_Tolle

One night in 1977, at the age of 29, after having suffered from long periods of suicidal depression, Tolle says he experienced an "inner transformation". That night he awakened from his sleep, suffering from feelings of depression that were "almost unbearable", but then experienced a life-changing epiphany. Recounting the experience, Tolle says:

“I couldn’t live with myself any longer. And in this a question arose without an answer: who is the ‘I’ that cannot live with the self? What is the self? I felt drawn into a void. I didn’t know at the time that what really happened was the mind-made self, with its heaviness, its problems, that lives between the unsatisfying past and the fearful future, collapsed. It dissolved. The next morning I woke up and everything was so peaceful. The peace was there because there was no self. Just a sense of presence or “beingness”, just observing and watching.”

Tolle recalls going out for a walk in London the next morning, and finding that “everything was miraculous, deeply peaceful. Even the traffic". The feeling continued, and he began to feel a strong underlying sense of peace in any situation. For a period of about two years after this, he spent a much of his time sitting, “in a state of deep bliss", on park benches in Russell Square, Central London, "watching the world go by.” He stayed with friends, in a Buddhist monastery, or otherwise slept rough on Hampstead Heath. His family thought him “irresponsible, even insane". Tolle changed his first name from Ulrich to Eckhart, reportedly in homage to the German philosopher and mystic, Meister Eckhart.

Comentariu publicat de Bdi pe Ianuarie 31, 2012 la 11:45pm

Ştergere comentariu

V. si:
http://altmarius.ning.com/profiles/blogs/starea-de-1unitate-adevaratul

Comentariu publicat de Bdi pe Ianuarie 31, 2012 la 11:48pm

Ştergere comentariu

V. si:
http://altmarius.ning.com/profiles/blogs/sf-ciprian-2-octombrie

Comentariu publicat de Bdi pe Iunie 27, 2012 la 6:44pm

Ştergere comentariu

Sa ne amintim conex si de cei 2 chiparosi din curtea Marii Lavre din Mt Athos plantati de Sf Atanasie Atonitul si de catre ucenicul sau.
In ei se refugiasera "cei din chiparosi = diavolii" fugariti de Sf Atanasie cu bastonul sau greu din fier. A intervenit Maica Domnului si i-a zis: "Lasa-i, ca ei sunt mantuirea voastra. Fara ei v-ati lenevi. Asa, fiind luptati, lupta si ei [oamenii] si astfel isi castiga cununile !"

Comentariu publicat de Bdi pe Aprilie 25, 2013 la 7:35pm

Ştergere comentariu

MICUL TIRAN
◄─ Micul tiran este un torţionar, mi-a răspuns. Cineva care fie deţine putere de viaţă şi demoarte asupra luptătorului, fie, pur şi simplu, îl sâcâie necontenit distrăgându-i atenţia de la lucrurileesenţiale. – Focul-29◄Binefăcătorul meu spunea adeseori că este norocos luptătorul care întâlneşte un mic tiran. Cevoia să spună este că ai noroc dacă-ţi iese unul în cale, fiindcă nu mai trebuie să pleci în lume şi să-l cauţitu. – Focul-32◄Ştim că nimic nu poate căli şi disciplina mai bine spiritul unui luptător decât provocarea de aînfrunta oameni imposibil de suportat, care deţin puterea. Numai un spirit disciplinat poate găsisobrietatea şi seninătatea care îl pot ajuta să reziste tensiunii incognoscibilului. – Focul-32◄Ingredientul perfect care poate stimula plămădirea iniţiatului superb este tiranul cuprerogative absolute. – Focul-33◄Pentru omul de rând, greşeala fatală este că-l ia pe tiran în serios. – Focul-39◄Ceea ce-l ajută să-şi ţină orgoliul în frâu este un adevăr incontestabil: realitatea există prininterpretarea pe care i-o dăm noi. – Focul-39
◄─ Oricine face jocul unui mic tiran îşi semnează condamnarea la moarte. Să acţionezi lamânie, fără să faci apel la control şi disciplină, să uiţi că trebuie să fii răbdător, asta înseamnă să fiiînfrânt.─ Ce se întâmplă după ce luptătorii sunt înfrânţi?─ Fie strâng rândurile, fie abandonează căutarea cunoaşterii şi trec pentru totdeauna în tabăramicilor tirani. – Focul-45◄─ Ţi-am spus, a continuat el, că legătura cu micii tirani ajută vizionarii să realizeze omanevră sofisticată: acea manevră constă în mutarea punctelor lor de asamblare. – Focul-127

Comentariu publicat de Bdi pe Mai 1, 2013 la 1:25pm

Ştergere comentariu

Capitolul "Micii tirani" din volumul "Focul launtric" (Carlos Castaneda), in lb. romana:
http://www.scribd.com/doc/138858536/Micii-tirani

Comentariu publicat de Bdi pe Martie 19, 2014 la 10:03am

Ştergere comentariu

Sfantul: „Vrajmasii ? Aşa ceva nu există !”

 ......................

Un alt secret al iertarii este ca pana la urma sa te ierti si tu pe tine insuti.
V. filmele "Insurgent" (din trilogia "Divergent") si "Flatliners" (2017).
........................